- miercuri, 6 august 2008

1887, cimitirul de langa gara

Cand moare cineva apropiat se instaleaza un sentiment ciudat de uimire, vazand ca viata merge mai departe, ca strazile misuna de oameni, ca sufla vantul, ca lumea nu ingheata intr-o crispare permanenta. E acolo si sentimentul incontrolabil de vinovatie, pentru ca traiesc, pe cand altii au murit. E sentimentul de teama, vazand ce se alege, intr-un final incert, dintr-un om, fie el oricat de puternic sau neajutorat. Sentimentul de liniste, pentru ca pana la urma totul se rezolva si ca exista un somn din care nu te mai trezeste nici o alarma. O multime de intrebari care in mod normal nu-si au locul intr-un cap plin de maruntisuri cotidiene, intrebari care ies la suprafata intr-un vartej imposibil de stavilit. De ce? Nu care e cauza mortii - acest aspect e cel mai superficial din toata ecuatia. Care e cauza vietii? Si ce putem face noi, pentru ca in clipa in care nu mai putem face nimic, cei care raman inca un pic, sa isi poata aminti cu drag de noi.
Totul este energie, si energia nu se risipeste.
Un munte de coroane sub un stejar care umbreste o mica parte din cimitir. O cruce pe care scrie ''Vasvari..'' In loc de Viorel, am vazut acolo toate numele posibile dintre noi, si doar hazardul a facut ca acolo sa fie scris ''Viorel'' si nu.. E doar o chestiune de timp. Cei 100 de ani in care imi pun eu nadjdea cand ceva nu e asa cum as vrea , sunt o exagerare indulgenta. Pentru ca defapt e vorba de mult mai putin, ca tot ce este astazi sa se transforme in uitare. Certificate de nastere si de deces, depozitate intr-un loc in care vietile se transforma in documente mancate de praf si de ani. E linistitor sa stii asta. Pentru ca, indiferent de orice stradanie sau delasare, timpul trece si oamenii se nasc si mor. Viata e particica aia dintre doua reprize de plans. Prima la nastere, cand se umple prima data plamanii cu aer, si ultima, la inmormantare. Si nu e nimic trist in asta. Nu e decat firesc, interesant, uneori crud, alteori foarte fain si nu suntem diferiti intre noi decat aparent si foarte putin. Pentru ca, pana la urma, indiferent de caile strabatute, scopul si dorinta fiecaruia e sa fie fericit.
Am fost si azi la cimitir, si era liniste. Calea ferata e la vreo 30 de metri, iar gara cam la 150 m.. A trecut si ''sageata'' si cateva trenulete cu doar 2-3 vagoane, care se plimba prin comunele apropiate... Cainii albi erau tot acolo. Am vazut mormantul unei femei nascute in 1887, cu 101 ani inaintea mea, moarta in 1948. I se vedea inca poza alb-negru, sau mai degraba sepia, in crucea din marmura..Nu o mai plange nimeni si nimeni nu-i mai duce dorul. Daca, prin absurd, s-ar ridica ea acum, ca dintr-un somn mai adanc, si s-ar uita in jur, nu ar putea intelge ce s-a ales cu orasul asta de la disparitia ei. Ce e cu atatea masini, cladiri si firme stralucitoare, tineri imbracati si vopsiti ciudat, zgomote necunoscute si moravuri indoielnice. Cum e posibil ca femeia aia sa isi dezvaluie picioarele cu atata nonsalanta? Cum se poate ca tinerii aia sa se manifeste atat de zgomotos si nerusinat? O fi asta iadul sau e chiar oraselul pe care l-a parasit ea pe vremea in care cladirile nu-si revenisera inca de dupa bombardamentele celui de-al doilea razboi mondial? Ce e cu atatea hainute minusule,colorate si nerusinate in vitrinele in care, pe vremea ei abea daca gaseai o bucata ponosita de material pentru rochita care sa ii puna bine in valoare decenta si castitatea :)
Ce e cu graba care te invaluie din toate partile, forfota care te inghite, ce e cu oamenii care alearga mai tare decat cei care fugeau din calea razboiului pe vremea ultimilor ei ani?
Unde sunt rudele ei, vecinii, oamenii pe care ii cunostea.. ce s-a ales oare de ei? Si ce a declansat toate schimbarile astea, in mersul lumii si in obiceiurile oamenilor?
Ar fi coplesitor. La fel ca pentru noi, daca ne-am trezi la un jumatate de veac dupa un ''somn mai lung'' , vazand ce s-a ales din ceea ce obisnuia sa fie pentru noi ''acasa'' :)

Cred ca iar va fi furtuna, ca si azi noapte. Noapte buna

Niciun comentariu: