- miercuri, 15 aprilie 2015

Umbre

Străzile sunt pline de oameni triști, încruntați, fără culoare, și chiar dacă într-o neobosită forfotă, parcă sunt fără vlagă. Ca niște recipiente pentru regrete și tristețe, făpturi mecanice care repetă zi după zi același scenariu plictisitor. 
Mă întrebam mai demult, pe vremea când vedeam mai ales părțile frumoase ale vieții, de ce sunt oamenii atât de triști și de gri, de ce zâmbesc atât de rar, de ce în loc să fie frumoși și veseli sunt încruntați și lipsiți de culoare și de chef de viață. Acum, chiar dacă încep să seamăm tot mai mult cu tovarășii mei zombii, mă întreb același lucru.
De ce sunt oamenii atât de triști? Nu spun să râzi ca prostul și să fii îmbrăcat ca un papagal, iar la gât să îți atârne ghirlande de flori proaspete și parfumate în diminețile mohorâte de luni, mă refer la chipul senin care devine din ce în ce mai rar. 
Știu că fiecare-și poartă necazurile și grijile și dorul, de aceea întrebarea e defapt alta. Nu de ce sunt oamenii atât de triști, ci de ce acceptă oamenii să fie așa. Ce îi împiedică să își facă viața așa cum și-o doresc. Să fie lipsa încrederii în sine, să fie faptul că mulți nu știu ce vor defapt, să fie frica de ce judecata celorlalți... sau toate astea la un loc, condimentate cu multe alte temeri și prejudecăți și dulceața zonei de comfort? 
Este înfricoșător câți oameni își trăiesc viața mecanic, mergem frumos la școală, ne facem temele, luăm note mari, ne căutăm un servici, o nevastă/soț, ne luăm casă în rate pe 1000 de ani, facem copii pe care nu îi învățăm să își trăiască viața așa cum le place, ci așa cum ne-ar fi plăcut nouă, așteptăm vacanțele, apoi concediile, sfârșitul de săptămână, tot timpul așteptăm câte ceva, ca și cum acel ceva ne va salva, de scalvie, de monotonie, de noi înșine poate. 
Oamenii sunt triști, sau speriați, sau plictisiți - care e cea mai gravă stare dintre toate, dar totuși ceva îi motivează, altfel ar sta cu toții la coadă pe bloc, să se arunce în gol. Ceva îi face să se trezească dimineața și să mai guste din amarul unei noi zile. Ceva-ul acela fie că e speranța că va fi mai bine, fie   e ideea acceptată că lucrurile sunt așa cum sunt și asta e, trebuie acceptate și nu e loc de contestații. 
Ce e de făcut? Cum să colorăm puțin lumea asta mohorâtă?

Niciun comentariu: