- marți, 25 august 2015

Să fii piatră, sa fii om?

Singurele certitudini în care cred sunt că totul este absolut trecător și că suntem singuri pe lume - nu mă refer că suntem singuri în univers, ci că fiecare dintre noi este singur și există doar iluzia că cineva ar fi lângă noi. Ar mai fi certitudinea că berea neagră e mai bună decât restul, dar e o chestiune de gust iar treaba asta se mai poate schimba cu timpul. 
Ne agățăm cu oarecare disperare - mai mare sau mai mică în funcție de fiecare dintre noi - de cei de lângă noi, ca cei care se îneacă și vor să se agațe de orice pare mai solid, dar în cele din urmă realizăm că nimic nu ne poate ajuta în deriva noastră spre ceea ce credem că s-ar numi fericire. 
Cât de mult și cât de profund poți să cunoști o persoană, oricât de apropiați ați fi? Cred că foarte puțin. Cât de mult poți să iubești pe cineva și de unde știi dacă chiar iubești persoana sau doar felul în care te face să te simți. Dacă e a doua varianta, e cumplit. În timp ce tu crezi că iubești din tot sufletul, de fapt doar folosești un suflet pentru a te simți bine. Sufletele nu cred că au fost făcute pentru a fi folosite de alte suflete, ci pentru a se cizela, a deveni și mai frumoase și pentru a înțelege lumea (asta dacă lumea e puțin mai mult decât legile fizicii și ale chimiei în care îmi place să cred). 
Cum poți să știi diferența între a iubi cu adevarat, dezinteresat, sau a iubi doar pentru beneficiile pe care ți le aduce cel de lângă tine? 
Ce să alegi? Iluzia apartenenței lângă cineva, sau singurătatea și eliminarea riscului de a răni pe cineva? Frica de singurătate e cumplită, dar frica de a face rău unui suflet pe care vrei să îl îmbrățișezi cu toată ființa ta e și mai cumplită. În momentele astea cel mai mare regret e că nu aparțin regnului vegetal sau mineral. Cât mai simplu, cu atât mai bine. O pietricică mică și colorată pe care apele unui râu o transformă în praf și nimeni nu suferă și nimănui nu îi pasă și nimeni nu observă. 
Fiecare zi pare la fel, dar când ne uităm în urmă, vedem că totul e schimbat și așa și este. Zilele  par la fel, în monotonia lor dureroasă, dar totul se schimbă și ne schimbăm și noi, mai pierdem bucăți de suflet și ne trezim cu cicatrici noi, ne uităm în oglindă și vedem un chip înstrăinat, cu privirea tristă, care înca își caută locul în lumea asta mare și mică și frumoasă și stranie.

 Trăim într-o lume ciudată, o lume în care nimic nu poate fi judecat, nici înțeles pe de-a-ntregul. O lume care nu respectă legile logicii, ci pe cele ale visului și ale literaturii..
Jose Carlos Somoza- Peștera Ideilor

Niciun comentariu: