- miercuri, 12 septembrie 2012

Irving Stone și alte bunătăți


Am terminat al doilea volum din ''Viața lui Sigismund Freud'' -Paria, la fel de fascinant ca și primul ( ''Turnul Nebunilor'' ). Irving Stone a consacrat cinci ani de muncă și cercetări asidue pentru a scrie povestea vieții omului și savantului Sigmund Freud, prezentată în volumele Turnul Nebunilor și Paria.
Și partea a doua e plină de evenimente, de morți ( prieteni, fiica, nepotul, mama lui) descrise ca și cum tocmai s-ar petrece.
''Primii ani de viaţă se scurg încet şi sunt plini de evenimente. Ultimii ani sunt ca nişte stele căzătoare. Timpul se grăbea acum atât de tare, încât Sigmund avea uneori senzaţia că este imobilizat într o capsulă. Scria în fiecare noapte şi duminica, după ce o vizita pe Amalie, care, deşi împlinise deja nouăzeci de ani şi era foarte slăbită, îl aştepta întotdeauna în capul scărilor sau în salon împreună cu toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii ei. Muri liniştită în somn, în acel septembrie senin, în vârstă de nouăzeci şi cinci de ani. ''), de nasteri, de noi descoperiri, de perioade in care era atacat din cauza lor, dar si de ultima perioada, cand meritele ii sunt aproape recunoscute (''Uneori, pe când stătea cu o sticlă de apă fierbinte apăsată pe maxilarul care îl durea, se întreba la ce interval de la moartea lui se va introduce psihanaliza la Facultatea de Medicină din Viena şi cât timp va mai trece până când pacienţii din saloanele de psihiatrie, care fuseseră în îngrijirea lui Meynert, Krafft Ebing şi Wagner Jauregg, vor putea beneficia de terapia lui. Cât va mai dura până când vor fi spulberate prejudecăţile? Vor dispărea oare vreodată? Dar ce drept avea el să se plângă, când Galileo Galilei nu fusese încă iertat în mod oficial pentru apostazia lui atunci când sugerase că pământul se învârteşte în jurul soarelui?'' ), bătălia în care trebuia să își impună punctul de vedere a fost aproape câștigată, dar a fost nevoit să se implice într-o nouă bătălie, de data asta cu propria lui boala: cancerul, care i-a îngreunat ultimii ani, trecând prin zeci de operații, ca și prietenul lui Ernst von Fleischl care datorită infecţiei de la deget a suferit atât, și în cele din urmă a murit. Chiar dacă boala îl chinuia fără încetare, încă mai studia, ținea cursuri și își trata pacienții.
''- Învăţăm să trăim cu demnitate, declară Sigmund. Ar trebui să scriu cele mai bune lucrări din viaţa mea pentru a justifica timpul pe care îl trăiesc cu aceste chinuri cumplite.''
Până la sfârșit au fost alături de el soția Martha, și fiica cea mai mică Anna. 
„Spectacolul vieţii mi se pare atât de captivant, încât nu mă pot împăca cu gândul resemnării. La Viena, iarna este deosebit de grea şi nu am mai ieşit din casă de luni de zile. Îmi vine, de asemenea, greu să mă adaptez rolului de martir pe care mi l atribui dumneata cu atâta bunăvoinţă. Dispoziţia mea sufletească este proastă, prea puţine lucruri îmi fac plăcere, simţul autocritic mi s a accentuat. Dacă ar fi vorba de altcineva, aş diagnostica o depresie senilă. Văd un nor al dezastrului care trece pe deasupra lumii, chiar şi pe deasupra micii mele lumi. Trebuie să mi amintesc mereu de pata de soare care este fiica mea, Anna. Anna face acum admirabile descoperiri analitice şi, după cum se spune, ţine prelegeri interesante pe această temă. Am, aşadar, temeiuri să cred că lumea nu se va sfârşi o dată cu moartea mea".

Am trăit parcă în Viena, cu romanul în mana. Am trecut prin arșita verilor vieneze, când cei care aveau posibilitatea, se retrăgeau la munte, am călătorit în Roma cu trenul de care se temea Freud, i-am văzut prietenii murind, rând pe rând, am fost martor la cele doua războaie mondiale, primul văzut din prisma celui căruia îi era teama să nu își piardă băieții în razboi, al doilea, care l-a prins pe Freud la varsta de 80 de ani, după peste 10 ani de boala, când, pentru a-și salva viața a fost nevoit să se refugieze în Anglia cu familia lui.

- Aici voi muri în libertate, îşi spuse el.

Se întoarse şi porni de a lungul apei, privind spre malul celălalt al Canalului. Cu ochii minţii, făcu toată călătoria înapoi, spre est, prin Franţa, Germania, Austria până când ajunse acasă, la Viena.

Pentru următoarea lectură oscilez între romanul In Arcadia al lui Ben Okri - un norvegian genial (Drumul infometat) și London Fields (Marin Amis) - urmează amândouă cu siguranță, dar nu știu în ce ordine.
London Fields se anunță un roman apocaliptic, nu despre sfârșitul lumii, ci despre sfârșitul omeniei - cum spunea tata.
Și mi s-a făcut dor de Garcia Marquez, dar timpul e prea scurt să recitesc o carte, când atâtea mă așteaptă încă necitite.
Să aveți o noapte liniștită!

Niciun comentariu: