- sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Pe plantație

Ce îi motivează pe oameni să se trezească dimineața, să își pună masca de ieșit în lume și să se ducă la lucru? Dacă ești pe pilot automat, ca marea majoritate a lumii, atunci ieși și faci și mici bucurii și mici necazuri și alte mărunțișuri și trec zilele, toate cam la fel. Dacă ai un scop, atunci eforturile au sens și direcție și lucrurile sunt mai suportabile și mai fun. 
Dar poate scopul să fie o activitate care îți place, sau scopul trebuie să fie mai mult decât atât? 
Credeam că poate, dar realizez că nu e așa. Îmi place mai mult decât orice să transform o bucată de pământ într-o grădină, să planfic, să plantez, să învăț despre flori, iar timpul petrecut astfel pare că zboară, indiferent că e cald de mori sau plouă și sunt în noroi până la gât. 
Azi parcă a fost altfel. Nu am reușit nici să motivez oamenii din jurul meu, dar și mai rău, nu reușeam să mă motivez nici pe mine. Asta sunt eu? Atâta e tot? Cu sapa în mână, cu apă de ploaie până în suflet, cu zgârieturi de la ienuperi și cu planul în mână, plantez, măsor, plantez, măsor. 
Motivația nu a revenit nici pe măsură ce progresam cu rândurile de ienuperi și planul părea că prinde viață. 
Nu știu ce se întâmplă. M-am dezrădăcinat de casă, de singurul lucru la care mă pricep - de grădini, nu mai știu cine sunt și ce caut și ce vreau, parcă mi-am pierdut locul în lume, sau am realizat că defapt nu am avut niciodată niciun loc. 






P.S. Cred că motivația cea mai importantă, subconștientă dar adânc înrădăcinată, care ne ține în mișcare indiferent cât de banală și neimportantă ne e existența - este dată de faptul că suntem sisteme biologice ale căror scop este perpetuarea acestei specii imperfecte, care umblă în două picioare și emite ipoteze. Orice gest are în spate treaba asta și probabil de aici se naște și frica asta teribilă de singurătate.

Niciun comentariu: