- duminică, 21 februarie 2016

Il nome della rosa

Prima "întâlnire" cu Umberto Eco a fost cu mulți ani în urmă, când am văzut filmul Numele Trandafirului. După a urmat și cartea, apoi Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana, Pendulul lui Foucault și Istoria Urâtului.
Momentan doar atât pentru că în cele 24 de ore ale zilei încap din păcate prea multe scuze ' de ce nu mai citesc atât cât mi-aș dori', dar nu au intrat zilele în sac.
Ar trebui să îi mulțumesc tatălui meu că m-a ajutat să îl descopăr pe Umberto Eco, dar tata nu mai e, așa cum nu mai e fizic nici Umberto Eco de câteva zile. Am aflat cu întârziere de moartea scriitorului, nu știam nici că avea cancer, poate și de aceea că îmi este greu să asociez marii scriiori cu ființe reale din carne și oase.
La fel ca și moartea lui Garcia Marquez (care ne-a lăsat Un veac de singurătate și nu numai) și vestea morții lui Umberto Eco pare ceva abastract și ireal. Ei trăiesc prin romanele pe care le-au scris și vor părea mai vii decât mulți dintre noi, atât timp cât lumea citește. Jorge Luis Borges a murit în 1986 și nu ne gândim la el ca la un om mort.
În romanul Baudolino, pe care l-am citit în 2007 și mi-l amintesc ca și cum aș fi pus cartea jos ieri, Umberto Eco spunea despre moarte: ''atunci nu voi mai simți nici mânie, nici dorință, nici durere, nici fericire..'' 
Ar fi frumos, chiar dacă poate ''frumos'' nu este cel mai potrivit cuvânt, ca marii scriitori să poate scrie și dincolo de mormânt. Să ne lămurească dacă a avut dreptate în Baudolino. Mai simți ceva, acolo unde te-ai dus?


We have a limit, a very discouraging, humiliating limit: death. 

Niciun comentariu: